Cântecele abisului

Noaptea vine din nou, învăluind lumea într-un voal întunecat. Protagonistul se trezeşte să înfrunte acest întuneric nesfârşit. Plămânii lui se umplu noaptea, ca apa într-o fântână uitată, unde luna arată în tăcere.

Chiar şi închizând ochii, rămâne în întuneric. Simțind nimic, el arată în interior ca un om orb, găsind nici un răspuns. În jurul valorii de - numai noapte, tăcut și fără sfârșit.

În timpul său plin de viață, plin de voci și zgomot, el vede doar gol în fețele celor dragi. Dar noaptea este o realitate diferită, îl înconjoară cu un voal stelar, făcându-l alesul său.

Privirea lui este fixată pe ochii nopţii, plină de stele. El vede aceste stele prăbușindu-se, lăsând doar un gol în sufletul său. Noaptea îl domină, ducându-l departe cu gesturi de mâini transparente, forțându-l să o servească ca pe o marionetă.

Ea îi vorbește în limbi de neînțeles, reflectate în oglinzi de neînțeles pentru erou. Ea îl lasă singur, dar este întotdeauna prezent în sufletul său, volatil și misterios.

Noaptea îi aduce oboseală, umplându-și ființa ca un organism lipsit de inimă. Simte că oboseala îl consumă, jefuindu-l de capacitatea sa de a gândi și de a simți.

El poartă o cruce de suferință și dezamăgire, rătăcind pe un drum fără speranță. Înainte de el se întinde un deșert, în cazul în care fiecare fir de nisip este familiar pentru el. El vede doar gol în calea lui, lipsit de sens.

Eternitatea, de neînţeles şi fără milă, se reflectă în ochii lui. El aude o șoaptă a vocii Evidenței, care îi umple sufletul cu preziceri sumbre.

Eroul își dă seama că sacrificiul său este inutil. Nici stând cu noaptea, nici lăsând-l va aduce ușurare.

01.05.2024

---